La moartea unui artist- cronica a spectacolului “Cabinierul”, preluata de pe http://www.bewhere.ro

Articol de Cristiana Gavrilă | 01-Feb-2012

Ce poate fi mai trist pe scenă decât un actor care îşi uită rolul, ce poate fi mai dureros în viaţă decât imaginea unui om în faţa morţii?

În Barrymore, text jucat cu ani în urmă de Ştefan Iordache, apoi de Adrian Pintea, exista o replică la profunzimea căreia ne invită să reflectăm şi Cabinierul de la Teatrul Nottara: „Nimic nu-i mai trist pe lume decât un actor mort”.

Dacă regizorul Marcel Ţop a respectat textul dramaturgului Ronald Harwood (printre altele, autorul mai multor scenarii de film, câştigătorul unui Oscar pentru Pianistul), înseamnă că şi acesta preia replica, dar îi adaugă o încărcătură de speranţă. Marele actor shakespearian aflat în faţa colapsului şi în apropierea morţii, interpretat în notă ludică, dar respectând tensiunea piesei, de Alexandru Repan, o întreabă pe Madge (regizorul-tehnic al teatrului, femeia care l-a iubit în taină zeci de ani, jucată de Anca Bejenaru cu duritatea oamenilor fragili): „Şi ai fost fericită făcând teatru? A meritat?” / „Nu, nu am fost fericită. Da, a meritat!”.

Despre nefericirea care devine salvare este vorba în această piesă şi ideea în jurul căreia regizorul Marcel Ţop îşi conturează spectacolul, bazân­-du-se pe un actor care înţelege foarte bine mesajul textului (Alexandru Repan) şi un altul care psihologizează cu simplitate (Sorin Cociş în rolul Cabinierului). Iar ordinea nu este întâmplătoare, pentru că regizorul pare nedecis între a face un recital Repan sau a reda acest final tumultuos al unui actor prin ochii celui care l-a însoţit din umbră.

Astfel, optează spre o variantă de mijloc, iar rezultatul este că reduce foarte mult din ceea ce însemna personajul principal. Asta nu umbreşte însă frumuseţea unui text care vorbeşte despre minciuna adevărată a teatrului şi preţul pe care îl plătesc actorii. Încadrat de un spaţiu (scenografia Anca Cernea) care reconstituie minimalist o cabină de teatru peste care domină un afiş cu Sir în Regele Lear, spectacolul poartă ceva din sinceritatea şi patetismul declaraţiilor de dragoste, iar efectul este acela de a emoţiona.

 

Cititi articolul in original pe http://www.bewhere.ro

Urmatorul spectacol

Sambata, 7 ianuarie, ora 19.30

Cabinierul de Ronald Harwood

Regia: Marcel Țop

Scenografia: Anca Cernea

În distribuţie: Alexandru Repan, Anca Bejenaru, Sorin Cocis, Raluca Gheorghiu/

Raluca Juganaru, Petre Dinuliu, Victoria Cocias, Claudiu Romila

“Cabinierul” Teatrul Nottara regia Marcel Top – cronica preluata de pe www.artactmagazine.ro

Război şi teatru

de: Cristina Rusiecki

NR. 114

20 Aprilie, 2011

                   Multă vreme Marcel Țop a părut regizorul tuturor nebuniilor. Aduceți-vă aminte numai de Natural Born Fuckers sau Deformații. Ultimele montări dovedesc, însă, că artistul are o structură polivalentă, că spectacolele rebel-incendiare pot sta alături de mixul experimental dintre operă și teatru (ca Amadeus de la Opera Națională București) sau de montări clasice, de eleganță teatrală, cum e ultima premieră de la Teatrul „Nottara”: Cabinerul de Sir Ronald Harwood (piesă după care s-a făcut și un film celebru). Cu o construcție solidă, urmărind povestea bine articulată în jurul ultimei zile din viața unui actor shakespearean, Cabinerul se bucură de interpretarea magistrală a lui Alexandru Repan, secondat remarcabil de toți partenerii de scenă.

Lucrurile se petrec în timpul bombardamentelor din Al Doilea Război Mondial. Acesta rămîne doar cadrul general, căci accentul cade pe relațiile fascinante din lumea teatrului, de la devotamentul necondiționat al echipei la trădarea partenerei de scenă și de viață a directorului de teatru. Cel din urmă alternează, cînd uman, cînd comic între oboseala pe care i-o produce meseria („Nu mai vreau să-mi mîzgălesc fața în fiecare seară”) și obiceiurile intrate în sînge („Să nu-mi stai în lumină”, „Să nu te fîțîi cînd vorbesc eu”, cum îi va spune octogenarului devenit peste noapte Bufonul shakespearean). Scena în care Actorul nu-și aduce aminte, după 127 de reprezentații, ce joacă în seara aceea, amestecînd Regele Lear cu Othello și cu Furtuna, ca și abulia protagonistului ce amenință începutul spectacolului de teatru în teatru rămîn memorabile. Evident, datorită interpretării aristocratice a lui Alexandru Repan, o combinație ideală din tot ce are actorul de registru nobil mai frumos de oferit: seducție, himeră, revoltă, sensibilitate. Pe tot parcursul spectacolului Alexandru Repan va adăuga pe nesimțite noi și noi nuanțe. Făptura extenuată, bolnavă și firavă de la început se va schimba într-una galant-prevenitoare cînd vorbește cu partenera de viață, pentru a deveni pe nepusă masă un copil cuminte-pișicher în momentul în care își pune peruca lui Lear. Și acestea sînt numai cîteva dintre tonurile de care se slujește în regalul său actoricesc.

Prin ce merită el, actorul, atîta devotament din partea secundului său, cabinierul Norman? După cum interpretul de pe scenă se lipește peste personaj, Sir, protagonistul pieselor shakespeareane, se suprapune etanș peste halucinantul Teatru. Carnea și conceptul. Omul și abstracțiunea. Din această  echivalare decurge dedicația tuturor și mai ales a Cabinierului. În rolul acestuia, Sorin Cociș desfășoară o întreagă panoplie. Terapeut prin excelență, el știe să învîrtă pe degete stările „partenerului de cabină”, adică ale vedetei. Actorul, cu un firesc bine așezat, uzează de toate nuanțele supunerii, devotamentului și diplomației. În fond, personajul său este adevăratul conducător de joc. În  Norman, care știe pe de rost toate obiceiurile vedetei, după cum știe și replicile din spectacolele trecute (cum adesea se întîmplă în teatru), Sorin Cociș e un campion al disimulării benigne. Cu o experiență de șaisprezece ani, are în mînecă soluția de a-l aduce pe Sir pe calea cea dreaptă, cea a intrării în scenă. Măgulindu-i vanitatea (e sala plină, publicul de abia îl așteaptă etc., etc.), îl va trezi pe loc din apatie. Umanismul și catifeaua purtărilor lui se mixează cu un amestec inconfundabil de bun-simț și realism, ca în cazul argumentului că cele cîteva femei bătrîne care au cumpărat bilete au avut parte de destule dezamăgiri în viață pentru ca nici actorul să nu mai joace în seara aceea. Dar același realism va antrena accente violente, într-o oarecare măsură inexplicabile, în scena în care i se adresează tinerei aspirante, sau un soi de resemnare naturală în privința propriului viitor dedicat, nici mai mult, nici mai puțin, mopului. Căci după inevitabila dispariție a teatrului, Norman e conștient că se va întoarce la o viață lipsită de strălucirea și frumusețile artei.

Spectacolul lui Marcel Țop e pînă la urmă un elogiu adus acestui stăpîn discreționar, teatrul, himeră care îi subjugă pe toți cei dinăuntrul său. Dar ochiul dilatat al regizorului nu trece cu vederea nici  meschinăria colaterală sau viciile slujitorilor Thaliei, micile gesturi relevante, ca atunci cînd fiecare își scoate sticla cu băutură din cușca sufleorului. Pentru toate personajele, teatrul se dovedește fundamental, existenţă ridicată la treapta superioară a esențializării, plăcere, fascinație, plus devotament sută la sută pentru cauză. Deloc recunoscător celor ce îl cultivă, cum se vede în ultima scenă, teatrul e lacom în a le mînca toate energiile.

O singură excepție de la regulă: partenera de scenă și de viață a actorului, diva, prima care vrea să amîne spectacolul și să închidă compania. Într-o superbă rochie mov, cu pălărie, mănuși, pantofi de aceeași culoare și blană albă (cel mai elegant dintre costumele Ancăi Cernea, atent adecvate la epocă și la tipul personajelor), Victoria Cociaș întruchipează un personaj prin excelență feminin, cu fasoane de artistă, pe care îngrijorarea generată de boala iubitului nu o împiedică să-și pună ținuta la punct. Actrița avansează o femeie cu toate nestatorniciile posibile, invidioasă pe succesul soțului, chiar dacă acesta se rezumă numai la teatrele de provincie. Consecventă doar cu duplicitatea ei, va părăsi corabia cînd simte că se scufundă, în speranța unui nou protector.

Construit clasic, spectacolul se bazează mai cu seamă pe interpretarea actorilor. Este cartea pe care Marcel Țop joacă de multe ori și de regulă îi iese cîștigătoare. Nu numai partiturile mari cuceresc, ci și cele secundare, cum e acela al bătrînului și decrepitului figurant care, din cauza crizei de actori plecați pe front, ajunge să joace bufonul din Regele Lear, primul mare personaj din viață. În rolul pensionarului ridicol și simpatic în același timp, Petre Dinuliu rămîne o prezență plăcută, care știe să cultive accentele comice. Anca Bejenaru în Madge, regizoarea tehnică, imaginează o femeie țeapănă, încordată, cu un zid gros de protecție pus în fața farmecelor actorului pe care îl iubește de douăzeci de ani ca un cîine credincios, dar demn. Raluca Jugănaru radiază de inocență în tînăra care asimilează  himera teatrului și strălucirea artei cu persoana actorului, simțind tipica dăruire de început de carieră.

            Conceput ca un spectacol rotund, Cabinerul se dovedește odihnitor pentru minte și regenerator pentru sensibilitate. Indubitabil, veți petrece o seară frumoasă la Teatrul „Nottara”.

“Cabinierul” sau “Revolta fluturilor de noapte”

Imaginati-va actorii de teatru ca niste fluturi de noapte…

Imaginati-va, acum o revolta a fluturilor de noapte. O revolta a acestor fluturi de noapte impotriva masinariei istoriei. Imaginati-va teatrul ca pe o forma de rezistenta care sfideaza cruzimea acestei masinarii, luptand indarjit, eroic, cu aripi fragile impotriva sistemelor, impotriva vremurilor, dincolo de razboaie, dincolo de crize, dincolo de realitatile imunde care ne inconjoara din trecut, prezent si viitor. Actorii sunt niste fluturi de noapte pentru ca ei sunt “facuti din ce sunt visele facute” si tocmai in aceasta structura himerica consta frumusetea artei lor. Dar si eroismul lor. Actorii sunt eroii mei. Dar si eroi vostri. Si ceea ce ii face eroii mei si ai vostri consta tocmai in conditia lor , gratioasa si iresponsabila, fantastica si ascetica, hedonista si impersonala, fragila si curajoasa, in fata timpului si a istoriei, conditie care ii fac sa fie asemeni fluturilor de noapte ce se aventureaza inspre flacara clipei pentru a va oferi, domnilor si doamnelor, nimic altceva decat spectacolul propriei arderi, propriei incinerari, punand astfel oglinzile teatrului in fata Lumii, prezentand-o asa cum e, cu Binele si Raul ei. Si dupa cate se pare nimic nu ii poate impiedica sa faca acest gest de mii de ani, nici comunismul, nici nazismul, nici capitalismul, nici razboaiele, partidele sau congresele si cu atat mai putin crizele romanesti sau mondiale.

Subtitlul acestui spectacol ar putea fi: “Patimile si vietile fluturilor de noapte” sau mai concret, daca vreti, “Patimile si vietile oamenilor de teatru”. Nu numai patimile si vietile actorilor, ci ale tuturor celor care pun in miscare acest minunat si magic mecanism viu, care se numeste Teatru, de la masinisti pana la actori, de la cabinieri pana la regizori.

Dar si cealalta fateta nevazuta a Teatrului, controversata, ridicolul si maretia lui de multe ori absenta, partea lui derizorie, prea-omenescul care se ascunde in spatele cortinei, artistii care sunt mai banali, mai slabi de multe ori decat cele mai banale si mai slabe personaje din repertoriul lor. Teatrul cu toate slabiciunile, trucurile lui invechite, imoralitatea lui, inocenta pana la urma, dar care totusi isi duce crucea adevarata, butaforica sau nu, pana la capat.

In fapt un spectacol despre o trupa, o caruta de paiate, de don quijoti demodati, care cred don quijotesc in menirea, scopul si teatrul lor, de mana a doua sau nu, surprinsi intr-o situatie limita, o situatie de viata si moarte.

Acest spectacol va ofera si povestea, ocazia unei intalniri. Unei serii de intalniri, in fapt.

In primul rand intalnirea cu Teatrul. Teatrul prezentat in esenta lui si la propriu si la figurat. Pentru ca avem de-a face cu o piesa in care personajul principal este Teatrul.Teatrul asa cum este, in sine, cu peretii lui, cu scandura lui, cu memoria lui. Teatrul- curatat, eliberat de material. Pentru ca traim intr-o lume care omoara spatiile, umplandu-le de materie, cu deseurile noastre cele de toate zilele. Nimic nu este mai expresiv si mai incarcat de spirit decat Teatrul asa cum este el. Multi transforma scena intr-o debara in care depoziteaza multa mobila, diverse acareturi mai mult sau mai putin vizuale si mai putine emotii. De aceea eu va propun o intalnire doar cu Teatrul. Cu arterele si venele lui, cu ochii, pulsul si viscerele lui, cu frumusetile si pericolele lui, fara machiaje, fara desuuri de curtezana, fara farmece de budoar. (Atmosfera spectacolului am incercat sa o construim in asa fel incat sa transmita sa divulge, sa deconspire acea stare cu totul speciala, la care spectatorul nu are acces si pe care oamenii de teatru o traiesc inainte de inceperea unui spectacol sau in timpul repetitiilor,de aceea am renuntat intentionat la artificii si proptele, as fi vrut sa renunt de tot, dar nu am putut.) E vorba de un elogiu adus repetitiilor si acelei frenezii cu totul speciale dinainte de inceperea unui spectacol care -pe mine cel putin- ma intereseaza mai mult decat spectacolul in sine, produsul finit.

In al doilea rand va propun intalnirea cu Alexandru Repan in rolul Actorului. Adica intalnirea cu o reprezentare pur sange a Teatrului aristocratic, high life, ca sa folosesc o expresie la moda, cu tot ceea ce presupune acest gen de Teatru din ce in ce mai rara avis, metafizica si angoasa, nevroza si memorie vie, muzicalitate simfonica, mister si tacere. Pe scurt, asa cum este cunoscut in lumea teatrului, veti avea ocazia intalnirii cu “Domnul Profesor”.

La care se adauga privilegiul pe care vreau sa vi-l impartasesc intalnind o echipa de actori din aceeasi familie a Teatrului cu T mare, polifonici precum o orchestra brandenburgica, unici ca personalitate artistica si, ce e mai important, cu totul tineri in spirit: doamna Victoria Cocias, doamna Anca Bejenariu si domnul Claudiu Romila. Dar si “ingenuul” atemporal Petrica Dinuliu si mai ales pasiunea si daruirea debutantei Raluca Juganaru.

Bineinteles si nu in ultimul rand, in rolul Cabinierului, Sorin Cocis, despre care trebuie sa marturisesc ca a fost pentru prima oara in viata mea cand am cunoscut un actor intr-o zi si dupa o jumatate de ora l-am investit cu rolul de Cabinier, de dragul provocarii la inceput si mai apoi din constientizarea reciproca a faptului ca riscul si provocarea sunt ingrediente fara de care teatrul ar fi mort si cine oare isi doreste un teatru mort? Pe scurt un actor viu, aprig, cu o exigenta ce cultiva naturaletea, pasionat si bolnav de Teatru pana in varful degetelor, sentiment pe care il impartasesc fara preget, adaugand o doza nucleara de fanatism.

Voi incheia spunand ca ceea ce veti vedea, asa cum am exprimat mai sus, constituie un discurs despre Sacrificiu. Si tot ceea ce presupune frumusetea actiunii celui care se sacrifica. In acest sens iata un schimb de replici elocvent:

“Sir: Si ai fost fericita facand teatru? A meritat?

Madge: Nu , nu am fost fericita . Da, a meritat.”

In acest raspuns scurt, frust exprimat, se ascund sensurile profunde ale acestui text.

Un alt sens profund e continut intr-un poem scris de Nichita Stanescu, “Poetul ca si soldatul”. Si voi cita acest exemplu, parafrazandu-l, pentru ca actorul de teatru la randul sau este un poet, atat in sens artistic cat si existential.

Actorul, ca si soldatul,

Nu are viata personala,

Viata lui personala este praf si pulbere.

Actorul e ca si timpul,

Mai repede sau mai incet,

Mai mincinos sau mai adevarat…

Nu puneti niciodata mana pe actor.

Si nici nu merita sa puneti mana pe el:

Actorul e ca si soldatul

Nu are viata personala.

Vizionare placuta!

Marcel Top

Fotografii din spectacolul “Cabinierul’, regia Marcel Top, Teatrul Nottara

Fotografii realizate de Ciprian Nicolae

Alexandru Repan si Sorin Cocis in spectacolul “Cabinierul”, regia Marcel Top, Teatrul Nottara

Fotografii realizate de Ciprian Nicolae

Sponsori si parteneri

http://www.alexandruciucu.ro

MODCONF

 

http://www.salesexpress.ro